Ganduri greu de structurat

Cand stai acasa si te gandesti la ce ar putea fi, la ce ai putea fi si la tot ce nu esti. Si parca te simti vesnic nemultumit de ceva, de tot, dar nu poti structura nimic, nu poti explica sau raspunde la intrebari simple. Probabil ca la o analiza mai atenta toti ne-am da seama ca de fapt sunt mici fleacuri, prostii pe care le cream sa ne ocupe timpul prea liber. Am uitat sa fim tineri si fara griji, regretam perioade trecute sau ne convingem ca de fapt noi nu regretam nimic. Care este totusi adevarul? Si el ar putea fi greu de structurat pentru ca se schimba in fiecare zi.

Am prostul obicei sa fac din nemultumirea mea un subiect de cearta din orice, de reprosuri sau cine stie ce mai imi trece mie prin minte. Si culmea, desi stiu toate astea, tot nu se schimba nimic. Oare cat mai merge scuza ca "asa sunt si nu pot sau nu vreau cu adevarat sa ma schimb"? Oricum, chestia asta cu schimbarea este mai complexa decat un simplu nu pot, nu vreau... este pe undeva si o comoditate, o frica sau poate mandria de a fi mai bun decat celalalt. Prostii. Si asa uite cum ne bantuie ganduri in fievcare zi care ne strica dispozitia pe care poate nici nu o aveam si seara ajungem sa nu putem adormi si stam cu ochii pironiti in tavan. Alte ganduri, la fel de greu de structurat.

Made by me!

Madagascar After Party

Cat de usor gasesti un nou serviciu?

Chiar asa... cat de usor? Stau si ma gandesc cati dintre noi nu si-ar dori sa isi dea demisia, sa scape de vesnicul loc unde trebuie sa faca prezenta zi de zi. Si cu toate astea demisiile nu sunt chiar asa de multe. Chiar poate prea rare. Si oare angajatii nu pe asta se bazeaza? Ca nu risca nimeni sa plece asa, ca se gaseste greu un nou loc de munca si asa ca ei, sefii, profita si cer imposibilul. Si cat suntem noi dispusi sa suportam?Multi suporta multe. Cativa, mai vocifereaza timid din cand in cand...iar unul, nebun, pune punct chiar daca nu are un alt loc de munca promis. Voi unde va incadrati? Oare va ganditi in fieare zi la cata placere v-ar aduce o demisie, sau chiar faceti parte dintre norocosii care se distreaza la serviciu pe bani frumusei? Eu tic tac, o sa va spun in curand cat dureaza sa gasesti un loc nou de munca (fac parte dintre nebuni).

Cu dragoste pentru sef

Sa iti dai demisia

Brusc, neanuntat, dar cu motive si argumente. E o libertate rar intalnita, pe care cu greu ti-o poti permite. Unii spun chiar ca este curaj...eu m-as rezuma la a spune ca este bine. Este bine sa poti face asta, sa stii ca poti avea ultimul cuvant decisiv intr-o discutie in care sansele nu ar avea cum sa fie de partea ta (subaltern fiind). Dar se poate. Primele clipe de dupa sunt asa, de zbor. Dupa cateva zile incepi sa iti pui totusi probleme cat se poate de pragmatice, dar satisfactia ramane. Asa ca eu as sfatui pe oricine are motive serioase sa isi dea demisia ca solutii ulterioare sigur apar. Mai greu sau mai usor, depinde si de ce disponibilitate ai. Si cu siguranta nu ramane nimeni suspendat in timp. Sa iti dai demisia, deci, iti da acel sentiment ca esti demn, ca ai principii pe care stii sa ti le aperi, ca nu lasi pe nimeni sa te priveasca de sus fara motive.

In lipsa internetului

Poti foarte bine sa citesti o carte...sa iesi mai mult in oras, sa faci multe activitati pe care in mod normal poate le lasi pe planul doi. Dar aici vorbim despre timpul liber...cand oricum cel mai probabil ca nu calculatorul ar fi prioritar. Dar cand lipsa intervine la serviciu, povestea se schimba. Acolo stai 8-9 ore, stai sau muncesti...dar tare bine ar fi sa iti clatesti ochii din cand in cand pe cate un www. In plus, daca meseria ta este cu totul dependenta de internet, cu atat mai rau. Pe scaun in fata calculatorului tot stai, dar www-ul lipseste, la fel si obiectul muncii. Si atunci te refugiezi in cele cateva joculete cum ar fi solitare si te rogi ca ziua sa treaca, sa treaca. Si culmea...zilele trec.

Ganduri si neveste

Cateva viziuni interesante in ultimul timp... Dupa Boogie am vazut si eu, in sfarsit, Dragostea dureaza 3 ani. Si am plecat din Laptarie cu acel sentiment de eliberare si usurare. O stare in care poti sa iti bagi picioarele in toate fleacurile cotidiene care te agaseaza zi de zi si care te streseaza. Si uite asa mi-am dat seama ca poate si eu am potential sa devin "nevasta". Urat cuvand, mai ales urate implicatii. Asa ca am inceput sa impart promisiuni si cand o sa uit ce am simtit aseara o sa inchid ochii si o sa imi aduc aminte. Iar daca va fi prea greu, pot oricand sa mai vad o data piesa.

Ziua cea mai lunga

Ziua de luni. In care este cel mai greu sa te trezesti de dimineata. Sa o iei de la capat cu asteptatul in statii... Si stateam asa in autobuz, sprijunindu-mi capul de geamul care azi parea curat. Si la fel de repede mi-am dat seama ca o sa treaca si saptamana asta. Dar intr-un fel imi doresc sa fie asa. Ca sambata merg la nunta. E sezonul lor, al mireselor. Imi plac nuntile... recunosc asta cu un zambet pe buze... Singurele ocazii in care as purta tocuri... ca altfel nu ma despart de adidasi. Si uite ca de data asta mi-am cautat si rochie si tot ce mai trebuie. Liniste. Restul se va derula la petrecere. Dar sa revin la ziua de luni... da... as fi tentata sa o numesc ziua cea mai lunga, dar este in concurenta stransa cu ziua de vineri... e greu sa ma hotarasc si sa spun raspicat. Oricum... sigur fiecare are ziua lui cea mai lunga... dorita sau nedorita, dormita sau nedormita.

linistea ta

Sa stai seara pe un balcon la ultimul etaj... cu picioarele cocotate pe un scaun. Sa nu fie nici frig nici cald. Un fum subtire sa te invaluie usor, usor. Sa inchizi ochii si sa stii ca tot ce ai nevoie este chiar acolo, sub palma, geana, atingerea ta. Sa simti ca cele mai frumoase lucruri chiar sunt pe gratis. Sa nu mai ai nici o grija. Sa nu te ai decat pe tine si caldura unor ganduri frumoase. Sa fie totul simplu, asa cum ti-ai dorit dintotdeauna. Si nimic atceva sa nu te atinga. Nimic rau, nici o vorba aruncata in vant. Nimic. Si abia atunci vei putea spune ca ai aflat cu adevarat ce este linistea.

Tu ce ai face pentru o bere buna?

Cand nu dormi bine noaptea

Abia astepti sa se faca dimineata, sa scapi de chinul intunericului, a foitului in pat... In noptile de genul asta nu iti gasesti locul in pat orice ai face, oricat te-ai zvarcoli. Cu ochii pironiti in tavan te intrebi oare cat e ceasul... cate ore mai sunt pana se face dimineta si te poti ridica linistit din pat. Si somul atat de dulce nu vrea sa vina, oricat l-ai ruga. Si atunci incepi sa ai tot felul de ganduri, sa iti zboare mintea catre scenarii nebanuite, calcule si planuri. Si atunci iti dai seama ca sansele de a adormi se reduc dramatic. Iti revizuiesti atitudinea. Iti impui sa nu te mai gandesti la nimic si sa nu mai deschizi ochii. Parca e mai bine. Dar tot nu adormi. Fiecare zgomot, cat de mic, te agaseaza. Si cu greu iti stapanesti gandurile sa nu o ia din nou razna. Intr-un final adormi la loc... te foiesti si stii ca peste putin timp te vei trezi din nou si o vei lua de la capat. Astfel de nopti ar trebui sa fie cat mai rare. Iar simplul gandul ca ele exista imi da fiori. Ziua de dupa pare atat de grea. Te dor toate. Astazi e ziua dupa o astfel de noapte.

Vesnica problema

a traficului din Bucuresti. M-am trezit destul de bine-dispusa si chiar credeam ca va fi o zi draguta. Asta pana cand am ajuns in statia de autobuz. La Romana. O mare de oameni astepta. Ma gandesc ca este o zi un pic mai aglomerata. Oricum, era 9 fara zece, serviciul il incep la 9, dar nu e o tragedie daca ajung la 9 juma imi zic calma. Asta pana cand se face 9 juma si eu tot in statie sunt. Ma duc la ghiseul de bilete, iau un nr. de telefon pentru reclamatii. Sun. O voce un pic iritata ma cearta, ca de ce sun din nou. Hmm..." Nu am mai sunat" zic eu. "Aaaa....bine...ma scuzati... oricum nu asta este numarul bun. Sunati la..." Eee... bine bine... formez celalalt numar. Suna ocupat. Insist. Si uite asa se face 9:40. In sfarsit imi raspunde cineva, o doamna deranjata. Incep cu reclamatiile obisnuite, ca nu este posibil asa ceva, sa astept 50 de min. in statie, etc... cam ceea ce se spune la nervi, la tel, cand vrei sa reclami ceva. Doamna da vina pe cei de la canalizare, ca ei blocheaza traficul si ca ea ce sa faca? Imi inregistreaza intr-un final plangerea si incheiem discutia cu "POATE se vor suplimenta masinile pe traseu". Mhm... ca cica a mai primit ea plangeri si pe alte linii... Cei din jurul meu ma ascultau cu atentie, cu pumnii stransi. Cum am inchis telefonul au sarit cu intrebari... "Ce a zis domnisoara?" Le povestesc... si toti dau din cap... "Pai la ce va asteptati?" Si stau asa mirata... gandindu-ma cum in 50 de min au trecut si cate 5 autobuze 368, doar amaratul de 226 e blocat strasnic in trafic. Si cum toti suntem nemultumiti, dar prea putini spun sau fac ceva. Ca toti se gandesc ca oricum ar fi inutil. Dar totusi... daca am striga toti, poate nu am fi la fel de usor de ignorat. Ehhh... dar a venit si autobuzul intr-un final... am stat pe varfuri, ca in conserva si am ajuns la serviciu la 10:20, dupa ce o statie am mers pe jos... ca deh si strada aia era blocata. Si asa mi-am adus aminte ce bine era in vara. Cand lumea era in concediu, departe de Bucuresti si noi, cei care mergeam cu autobuzul, ajungeam la timp oriunde. Dar asta este o vesnica problema. Repetata si povestita de asa multa lume... incat o plagere in plus se pierde repede in multime. Dar pentru mine a fost asa un moment, in care mi-as fi dorit atat de mult sa pot sa uit ca astept de fapt autobuzul. Si sa imi imaginez mai bine ca sunt pe o plaja undeva departe, si astept doar sa ma arda soarele.

Ultimele minute...

Cand astepti cu nerabdare sa pleci de undeva, sau sa pleci undeva... acele ultime momente par de nesuportat. Trec cu incetinitorul, ceasul nu tine cu tine. Tic tac... agasant si plictisitor. Si cand te gandesti ca de fapt iti doresti ca viata ta sa treaca mai repede, e un pic trist. Si daca ne-am regasi altfel, in alta incapere, cu alta lume in jur... poate ne-am dori ca totul sa treaca mult mai greu... dar mereu timpul asta parca ne face in ciuda, nu trece asa cum il programam, se incapataneaza sa isi urmeze ritmul propriu. Nu ne asculta... nunu.

Cu ochii dupa reclame

Si cum ma uitam eu dupa reclame bune... am dat peste ceva... si ma gandesc asa... cum ar fi ca toate iubitoarele acestei marci sa fie asa?

Dor de duca...

Stateam ieri pe balcon... pe un balcon ponosit si folosit ca depozit pentru o gramada de fiare, saltele si jaloane de plastic. E bine totusi... se aude ca ne mutam in 3 saptamani... adica ne mutam sediul... caci despre balconul de la serviciu este vorba. Si cum stateam asa... intr-un picior, ca doar asa am loc... ma gandeam cat de bine ar fi sa mi se indeplineasca dorinta cea mai mare... sa creasca banii in copaci... sau doar sa pice asa cand ai cea mai mare nevoie... si sa plec in lume... sa vad tarile despre care citesc cand nu am de lucru. Apoi mi-am dat seama ca deh... sunt "tanar domane, tanar" si cu dor de duca. Si cine stie cum o sa fiu la pensie, poate o sa am o harta pe un perete, cu multe ace rosii infipte in toate locatiile pe unde am umblat. Si asa am ajuns sa fac si un scurt inventar si parca iar mi s-a facut dor de tari indepartate. Am trait ce-i drept departe de Romania 4 ani, dar nu am capatat niciodata acel sentiment ca imi doresc sa stau departe, sa ma stabilesc peste mari si tari. Asa ca m-am intors. Iar dorul de duca nu este acela pe care il nutresc cei care vad Romania ca pe o mare nesansa... e un dor de duca mai special. Un dor de a merge in gara, de a urca in primul tren fara sa ii stiu destinatia, sa cobor in statia a 3-a si sa vad ce iese. Si cine stie... poate voi stinge si dorul asta in curand, cu un rucsac in spate si cu cineva drag de mana. Cu EL.