Neputinta

Cand totul pare ca se destrama ca si cum ai trage neatent de un fir dintr-un fular crosetat de demult. Si cand te uiti in spate pare prea tarziu sa il mai repari si incerci cu disperare sa il aduni in palma, faci noduri stangace de teama sa nu se destrame in continuare. Il pui cu grija in buzunar si speri ca toul va fi uitat, ca nimeni nu te va mai intreba ce s-a intamplat cu el. Dar tu stii si inchizi ochii cu greu, canti alte melodii in minte si iti spui ca de fapt nu este nici o problema, ca suntem bine, ca suntem fericiti sub acoperisul cu tigle ruginite. Dar traiesti zi de zi cu teama ca vechiul ghemotoc destramat iti va cadea din buzunar si ca il vei pierde definitiv. Si atunci verifici cu teama sa vezi daca este acolo si rasufli usurata, afisezi un nou zambet si mergi apasat. Neputinta de a croseta la loc firele ramane totusi acolo, dincolo de orice zambet sau negare. Iti este greu sa explici cum simti libertatea sau ce insemna pentru tine sa mergi cu o gluga pe cap, greu sa rostesti cuvinte fara sa para ca nu ai mintit candva, ca nu ai inselat aparentele. Greu sa dai viata dorintelor sau lucrurilor frumoase la care aspiri cu neputinta si cu stiinta ca nu le vei putea atinge niciodata. Asta esti. Si acum sa imi spui, suntem fericiti? Suntem...