Candva pierdeam timpul altfel, aveam alte ocupatii si ganduri mai abstracte... Sa fi fost tristetea de vina?
"Mă gândesc acum că m-aş dezbrăca încet în zăpadă şi aş putea să înfrunt frigul...poate că aşa îţi amorţesc gândurile şi poate că aşa poţi să vezi totul mai clar...ar fi frumos să ne poată răspunde îngerii...şi ar fi frumos să putem să îi luăm de mână şi să ne lăsăm duşi în zbor... Mă întreb dacă îngerii au momente în care îşi doresc să fie muritori...oare îngerii se îndrăgostesc între ei? Cred că ar zâmbi tare frumos în faţa dragostei... Oare şi ei plâng? Oare plâng păsările, fluturii, frunzele când aud câte o poveste tristă? Oare iarba plânge cu rouă dimineaţa pentru că nu mai poate să îşi amintească visul din noaptea care s-a terminat? Şi oare soarele e singurul ei ajutor? Asta face ca luna să fie doar un glob de lumină leneşă? Ce ar fi luna în comparaţie cu soarele? Ar fi poate singura şansă dată cailor care vor să fugă sălbatic... Oare noaptea miroase a fum? Şi dimineaţa a rouă evaporată? Să te pierzi în întrebări fără răspuns iubite şi să te facă să visezi, să te facă să nu aştepţi soarele ca salvare, să te facă să vrei să păstrezi roua ca ultimă amintire a visului trecut, ca unică speranţă a visului ce va veni..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu